Herr Paul si Ras nervos

Herr Paul

Cu o productivitate artistică de invidiat (în ultimii zece ani, a montat peste 30 de spectacole), Radu Afrim e de fiecare dată altfel, rămînînd, totuşi, Radu Afrim. Are, cu alte cuvinte, semnătură estetică. Preferă texte contemporane, pe care le remixează după cum îi vine bine. Remixul înseamnă ajustarea turaţiei, schimbarea registrului dramatic, tăieturi, citări. Nu lucrează decît acolo unde trupa e dispusă să muncească “în draci”, necondiţionat. Are actori-fetiş şi se pricepe să reinventeze interpreţi uitaţi, ocoliţi de alţii.

Caracteristicile enumerate sînt perfect valabile şi pentru Herr Paul de Tankred Dorst. Dorst nu şi-ar recunoaşte uşor piesa (“sus” devine “jos”, Schwarzbeck devine Frau, toate personajele sînt reconfigurate structural), după cum, cred, şi traducătorul ei, Victor Scoradeţ, a fost surprins de maniera în care montarea destructurează postmodern lucrarea originară. Acum, Afrim nu a umblat excesiv prin text. Ba a inserat în spectacol pînă şi mottoul lui, cîteva fraze din Copilul cel greu al Fraţilor Grimm. A virat însă tonalitatea dramatică dinspre grotescul tragic spre tragicomic şi parodic, recitind totul în altă cheie şi elaborînd, prin reprezentaţie, propria dramaturgie. Ca la orice remix, starea ludică şi creativitatea au fost determinante. Mecanismele inventivităţii s-au pus în acţiune, iar reprezentaţia a devenit o joacă, nu în sensul facil al termenului, ci ca atitudine creatoare. Realizatorii s-au jucat… serios. Povestea e stranie şi, rezumată schematic, e o naraţiune imobiliară: Herr Paul şi Luise, sora lui, locuiesc într-o fabrică de săpun dezafectată; moştenitorul clădirii doreşte să o refacă, dar pentru asta are nevoie de semnătura bizarului locatar. Biografiile teatrale ale personajelor sînt complexe, complexă e şi atmosfera, şi toată istoria subtextuală ce poate fi “citită” în spectacol.

Radu Afrim are teme care-l frămîntă, la care revine, pe care le dezvoltă. Nu am văzut tot ce a lucrat, dar un subiect abordat predilect în ultima vreme explorează ce înseamnă să fii copil, cum te raportezi la lumea adulţilor şi cum te afectează ea în fazele infantil-adolescentine. Spre această zonă a dus şi spectacolul Herr Paul, unde bătrîneţea personajelor e transformată în infantilism. “Să dai în mintea copiilor”, aşa se vede vîrsta înaintată în spectacol, microuniversul înfăţişat scenic fiind plasat în perimetrul prunciei: Paul şi Luise se prezintă publicului înghesuiţi într-un pătuţ dublu, procustian/copilăresc; umanul e însoţit de o numeroasă menajerie simbolic devitalizată, unul dintre specimene purtînd papucei de bebe; Anita, fetiţa vecinilor, e o prezenţă continuă, tăcută, delimitîndu-şi net propriul spaţiu ludic şi ocupîndu-se de recuzita de jucării; tandemul principal stîlceşte cuvintele, cam ca în primii ani de viaţă etc. Am avut senzaţia de Alice în Ţara Minunilor, cînd personajele intră şi ies prin uşile miniaturizate ale dulapului, prin deschizături în perete şi prin oglindă, de Vîntul prin sălcii.

Bollywoodul e ironizat printr-un moment muzical-coregrafic de grup, iar trimiterile pot continua. Mă întreb dacă nu mi-am creat, la rîndu-mi, propriul spectacol, prin receptare, dar, în fond de ce nu?, m-aş înscrie în ludicitatea proiectului. E un contrast intenţionat între naivitatea puerilă şi “bîrlogul” lui Herr Paul, înţesat de animale împăiate şi de nenumărate lucruri inutile. Cînd te aşezi pe gradene, privind scenografia Iulianei Vîlsan, ai impresia de încărcat, dar pe măsură ce reprezentaţia curge, realizezi că totul are un rost estetic. E un spaţiu închis, aglomerat, care te ţine captiv, dezvăluindu-se semantic treptat, deşi e expus de la început, cucerindu-te aproape narcotic, de nu-ţi mai poţi desprinde ochii de la detaliile lui.

Distribuţia e eterogenă ca vîrste biologice, dar s-a integrat remarcabil în stilistica interpretativă impusă regizoral. Cezar Antal face o compoziţie de fineţe, punîndu-şi în acţiune vocalitatea, talentul muzical, simţul ritmic, intrînd firesc în datele psiho-fizice ale moşuleţului straniu. Senioara Lucreţia Mandric e de nerecunoscut (în sensul bun), şi nu datorită costumaţiei scenice. Andrea Gavriliu susţine un rol cu foarte puţine vorbe, care-i solicită corporalitatea, mimica, dovedindu-i potenţialul. Cu excepţia cîtorva lungimi, accentuate, poate, şi de disconfortul de a rămîne pe gradene vreme de două ore, Herr Paul are însuşirile unui spectacol pe care-l ţii minte. În sensul bun.

Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ
Herr Paul de Tankred Dorst
Traducere de Victor Scoradeţ
Un spectacol de Radu Afrim
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Cu: Cezar Antal, Lucreţia Mandric, Matei Rotaru/Horia Suru, Isabela Neamţu,
Nora Covali, Andrea Gavriliu

Sursa: Oltiţa Cîntec, agenda.liternet.ro

Sustinerea spectacolului va avea loc sambata, 28 noiembrie, ora 19, la Teatrul Tineretului.

Ras nervos

În general, una dintre strategiile de atragere a publicului este, în teatrele din întreaga lume, includerea unei vedete în distribuţia cît mai multor spectacole. Mai ales cînd nici piesa, nici regizorul nu sînt “reţete garantate”. În România, mai ales în afara Bucureştiului, teamă mi-e că noţiunea de star e strîns legată de prezenţa numelui în cauză pe afişul cît mai multor producţii din Capitală, eventual şi pe cel al unor filme ori seriale, iar vedetele locale sînt tot mai puţine.

Ca un teatru să încerce să-şi “crească” actorii, “investind” în ei pentru ca spectatorii să-i recunoască şi să-i simtă ca fiind ai lor, e un fapt rar şi demn de atenţie. Şi cam asta ar fi grila socioculturală pe care aş aplica-o unei montări de felul Rîsului nervos de la Piatra Neamţ. Producţiile cu distribuţie atît de mică (două personaje) nu fac tipicul instituţiilor de “provincie”; mai mult, piesa lui Christopher Durang e, de fapt, intersecţia a două one-man show-uri, mizînd pe găselniţa dramaturgică a coincidenţei existenţiale (El şi Ea s-au întîlnit aproape tragic – şi de-a dreptul contondent – dinaintea raftului de conserve de ton al unui magazin, fiecare povestind, la un moment dat, întîmplarea).

Şansa unui artist dintr-un teatru mic de a se găsi singur, el cu el însuşi, propriul talent şi propriile limite, dinaintea publicului e, adeseori, un fel de dar pe care-l primeşti la o ocazie cu totul specială. La Piatra Neamţ, ocazia ţine tot de serviciul special al coincidenţelor: după cîteva spectacole de greutate (Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele al lui Afrim, Oo! al lui Dabija), Cezar Antal e într-un punct nu ştiu dacă maxim, dar oricum înalt al carierei lui, e un chip şi un nume care circulă în asociere cu termeni ca “foarte bun”, “suprinzător” etc.

Întoarsă “acasă” după ce a jucat în Bucureşti, în montările Anei Mărgineanu, cu un dosar de presă în care se regăsesc note apreciative din presa nord-americană (pentru The Sunshine Play şi Bucharest Calling), Isabela Neamţu avea nevoie de o introducere specială pentru publicul nemţean. Nu e o actriţă de monospectacol, e adevărat, îi prinde bine dinamica unor parteneri de scenă, şi tot la fel de adevărat e şi că o parte dintre momentele din Rîs nervos amintesc de jocul ei din Vitamine (de la Teatrul Foarte Mic, în regia aceleiaşi Ana Mărgineanu), însă energia ei are o vitalitate străină de faimoasa molcomie moldovenească, vine cu experienţa unei alte şcoli, se arată publicului în cel mai memorabil dintre modurile posibile. E o declaraţie de existenţă scenică pe care cei care văd spectacolul n-o vor uita.

Tragicomedia lui Durang (pusă în scenă inventiv, dar fără excese, cu adevărata măsură a greutăţii textului, de un regizor capabil să lucreze, virtual, cu actori dintre cei mai diferiţi şi piese aşijderea) vorbeşte, ca majoritatea congenerelor ei, despre oameni nevrozaţi şi neurastenizaţi, într-o lume care, dacă a născocit atîtea reguli, se crede şi foarte normală – iar să joci ţicniţi, bătrîni sau copii e sublima provocare a unui actor tînăr. Puţine teatre de repertoriu au atîta încredere în noua generaţie de artişti şi puterea ei de a “reprezenta”, de pe podiumul starurilor, toate generaţiile de spectatori.

Sursa: Iulia Popovici, agenda.liternet.ro

Spectacolul va avea loc duminica, 29 noiembrie, ora 11.